Alegeri

Alegerile astea au reuşit să-mi capteze cam 10% din atenţie, chestiune care mi-a produs 80% scârbă: iată ce consider eu un deja clasic exemplu de eficienţă. Candidaţii sunt şi ei oameni cu salarii mari şi beneficii puzderie de pe urma statutului politic, dar, hei, cine a zis vreodată că democraţia este ieftină? La referendum am votat pentru menţinerea structurii clasice bicamerale a parlamentului si pentru reducerea numărului de parlamentari. Am făcut asta nu din motive economice cum s-ar putea crede ci pentru că tipii ăia execută oricum ce hotărăşte conducerea partidului în care sunt înrolaţi. Altfel spus, parlamentul este, la modul esenţial, compus doar din sforarii partidelor. Restul sunt umplutură. Din punct de vedere al activităţii parlamentare, mai mulţi sau mai puţini înseamnă, de fapt, tot aia. Deci: mai puţini. La preşedinte nu aveam cum să-l votez pe Geoană. Tipul pare făcut din carton presat. Până de curând porecla “prostănacul” mi s-a părut nedreaptă, dar după ce a făcut în direct gluma aia de autobază cu fapta bună de a nu o fi dat afară din casă pe soacră-sa, mi-am dat seama că porecla e potrivită. Deşi prin construcţie sunt liberal, nici cu Antonescu nu am putut vota. Întâi pentru că el nu este liberal şi-apoi pentru că nu pot scăpa de senzaţia că este un papiţoi gargaragiu caragialian. Enfin, l-am votat pe Băsescu. Principalul argument în favoarea lui a fost armata de maimuţe care l-a bălăcărit în fiecare zi pe Antene, RealitateaTV şi cam peste tot. Contraargumentul firii lui conflictuale mi se pare o prostie: liniştea sinistră din timpul tătucului Iliescu, ori calmul mortal din vremea lui Năstase mi se par variante mult mai proaste. În fond, viaţa politică este despre polemici, negocieri şi, eventual, scandaluri. În politică e de preferat gălăgia, liniştii. Băsescu este, fireşte, departe de a fi un model uman. Omul poate fi chiar execrabil. Ca reprezentant de instituţie prezidenţială, însă, mi s-a părut cel mai în regulă până acum. Cam atât. Nu cred că ne va fi mai bine în mod special pentru că va fi el sau altul preşedinte. Faza asta e ceva mai complexă de-atât. Mai mult, pe 6 decembrie.

Noua mascotă a librăriei Sophia

Adrian Majuru în Librăria Sophia

Vineri 13, la ora 19, Adrian Majuru a fost în librăria Sophia. Cea mai recentă din cărţile lui se numeşte Bucureşti. Diurn şi nocturn a fost publicată de editura Curtea Veche şi a fost prezentată la lansare de Mona Momescu, Angelo Mitchievici şi moi. Volumul numit îşi merită toţi banii din cel puţin două motive: 1. este scris bine, frumos şi plăcut; 2. descrie Bucureştiul aşa cum era el la 1900, 1930 şi mai aproape, comparatist, la nivelul mărunt al vieţii cotidiene. Metoda asta de a scrie istorie “mică” a fost consacrată de seria Istoriilor publicate de şcoala franceză, cea mai renumită fiind Istoria vieţii private de Phillipe Aries şi Georges Duby.

Cântă vineri, 13, la teatrul Metropolis

Nu am găsit bilete, mă zgârii pe ochi, cineva să mă împuşte, vă rog. Vizionaţi!

Jurnal 9 nov 09

La început au fost ştirile. Le urmăream ca pe o poveste spusă unor copii, fără să le dau cine ştie ce crezare. Mă înfioram doar în faţa atrocităţii lor, dintr-un fel de obişuinţă. Accidente, incendii, inundaţii -  apocalipsa părea să fi intrat deja în ritmul cotidian sub forma unei naraţiuni ce curgea şuvoaie din gurile strâmbe ale prezentatorilor. Între ce povesteau ei şi ceea ce găseam eu când ieşeam din casă era, desigur, o distanţă respectabilă. Pe-afară vântul plimba obişnuitele pungi de plastic, oamenii traversau ca şi până atunci bulevardele, iar maşinile se îngrămădeau, neputincioase în intersecţii. Nici vorbă de întâmplări memorabile. Când au început să vorbească despre noua gripă, am fost atent exact jumătate de minut.

Jurnal 8 nov 09

Cel mai rău este când înţelegi că  frica ta are temei.

Până atunci nu părea decât o tulburare banală, genul de angoasă care macină sufletul unei persoane normale. Ştii cum e, noaptea când nu poţi  dormi şi te întorci de pe o parte pe alta, fără folos, timp în care mintea îţi funcţionează cu o nemaipomenită acuitate, mai limpede decât a fost vreodată în timpul zilei, construind scenarii nenorocite, fantazând cataclisme şi situaţii fără ieşire, doar pentru ca, într-un final, epuizat, să le alungi cu un oftat şi să te hotărăşti să adormi, încurajându-te în tăcere cu gândul că ziua care va urma nu are nici un motiv să fie altfel decât precedentele. Ziua care urmează seamănă întotdeauna cu precedentele. E straniu că această simplă constatare e capabilă să te facă să plângi de disperare sau, după o vreme, să-ţi deseneze pe buze un zâmbet împăcat.

Cercul mincinoşilor

Acum nişte ani, nu mai ştiu câţi să fie, un francez norocos a dat lovitura cu o idee simplă: a adunat într-un volum povestioare cu tâlc de prin toată lumea şi toate timpurile, le-a pus un titlu general interesant şi le-a lansat pe piaţă. Francezul se numeşte Jean-Claude Carriere, volumul se numeşte Cercul mincinoşilor ( tipărit de Humanitas în 1999 şi 2006). Pasionant este, însă, că autorul menţionat şi-a reşapat vechea idee şi a mai scos un volum intitulat, poate surprinzător, Cercul mincinoşilor 2, de curând în librării. Până să mai spunem ceva, însă, ar fi cinstit să amintim că acest Carriere nu e chiar un fitecine, dovada fiind scenariile pe care le-a scris de-a lungul vremii pentru Bunuel, Godard, Wajda şi alţii din aceeaşi categorie. Cele două volume de povestioare ar putea reprezenta, deci, munca de cercetare pe teren a unui scenarist pasionat. Remarcabil la aceste producţii ale francezului este că în ele puteţi citi sute de povestioare concentrate care, lăbărţate, devin cărţi scrise de Paulo Coelho. Un volum de-al lui Carriere egal o sută cincizeci de volume Coelho, pe puţin. Cu asta cred că am spus deja tot. Şi, suplimentar, o recomandare pentru Paulo: stimate scribitor, investeşte câţiva euroi în Cercul Mincinoşilor 1, 2, amestecă-le cu foarte muuultă apă de ploaie, tipăreşte rezultatul sub forma a cel puţin cincizeci de romane şi garantat te îmbogăţeşti. Ah, ai făcut-o deja! Atunci, scuze!

Youn Sun Nah – o trufanda coreeană pentru cunoscători

Noile mitologii

Dacă nu aţi citit vechile mitologii, puteţi începe şi cu cele noi, că nu cred să se supere autorul celor dintâi, Roland Barthes. Mitologiile lui Barthes au fost publicate în 1957 de Editura Seuil şi au însemnat o adevărată lovitură pentru un public învăţat să primească de la intelectualii săi exclusiv sublim pe pâine. Barthes a avut nervul să coboare din aerul tare şi sec al înălţimii ideilor ca să înfrunte capetele hidrei cunoscute îndeobşte sub numele de realitate imediată. Subiectele pe care le-a extras din neantul vulgarităţii au fost, printre altele, meciurile de catch, detergenţii Persil şi Omo, reţetele de pui de potârniche împănaţi cu cireşe şi altele asemenea. Aşa tupeu nu se mai pomenise în deceniul al şaselea, aflat, cu inocenţa lui, la o neînchipuită distanţă faţă de lumea noastră postumană, sastisită şi cinică. Oricât de mare ar fi distanţa, însă, după 50 de ani de la apariţia originalelor, nişte vedete din lumea literelor franţuzeşti au pus mână de la mână şi au trântit o mândreţe de volum colectiv, cu două direcţii: una reverenţioasă spre mitologiile lui Barthes şi alta alertă şi ironică, spre prezent. Cele mai multe din numele semnatarilor trebuie că vă sunt cunoscute deja: Frederic Beigbeder, Pascal Bruckner, Georges Vigarello, Marc Auge, poate şi cel al Catherinei Millet. Sunt, desigur, mai mulţi de-atât, dar nu-i mai înşir. Fiecare „mitologie” contemporană este analizată într-o păginuţă, două, condensat şi la obiect, într-o sarabandă a expresiilor memorabile. „Acest individ este un simptom în sine” ( Pierre Assouline despre Michel Houllebecq); „După ce Dumnezeu a murit, omul s-a crezut pierdut; din fericire, datorită ghidării prin satelit, el şi-a putut regăsi drumul” ( Frederic Beigbeder despre GPS); „Zgârcenia lui Grandet năşind ultrastângismul în agonie sub formă de liberalism caritabil” ( Patrick Besson despre Ziarele gratuite); „Sub stringul ştoarfei se ascunde întotdeauna o inimă care bate.” (Pascal Bruckner despre Noua Evă); „Otrava ne făcea euforici, iar sănătatea ne întristează.” ( Boris Cyrulnik despre Plasturele antifumat). Ar mai fi, desigur, multe de citat dar mă opresc aici. Să mai spun doar că am descoperit amuzat relaţia de reciprocitate inegală dintre Franţa şi România, în Declinismul lui Aude Lancelin, unde patria noastră balcanică şi mioritică este văzută ca destin negativ al Franţei, la schimb cu visul nostru de mici parizieni. În sfârşit, o menţionare specială a SMS-ului semnat de Didier Jacob, memorabil pentru imaginea lui Proust încercând să trimită printr-un sms una din legendarele lui fraze stufoase şi primind avertismente că va fi supus unor costuri suplimentare, deoarece mesajul nu va putea fi transmis decât pe fragmente. Noile Mitologii, publicate la noi de Editura Art sunt, pe scurt spus, o încântare. De cumpărat şi de citit acasă, pe îndelete.

Chet Baker & Bowmore Islay Single Malt

Chet Baker nu mai are nevoie de nici o prezentare. În clipul ăsta încă arată bine, deşi e ştirb şi posedat de heroină. Vocea, însă, ei bine, vocea!

Bowmore, însă, are nevoie de o mică prezentare. Scrie aşa pe sticlă:

Colour: Warm amber.

Nose: Subtle notes of lemon and honey are bound together with the distinctive Bowmore smokiness.

Palate: Warm and delicious with subtle dark chocolate and peat smoke.

The finish is long and subtle.

Merci.