poveştile frumoase nu se sfârşesc niciodată,
ele se duc la plajă în insula Afroditei şi înoată în apa rarefiată a cerului,
ascultă Coltrane şi Jarrett,
beau vin negru şi fac dragoste dimineaţa pe un pat de cuvinte colorate,
învelite cu aripi de fluture gigant,
îşi spun fraze complicat de frumoase,
îşi dăruiesc vaste castele de nisip, construite pe temeliile văzduhului.
acolo se adăpostesc ele iarna,
când rândunelele provoacă nestăpânite furtuni
cu neastâmpărate aripi.

o lumină albastră şi tandră părea să te îmbrace
în seara asta,
pacea din tine creştea ca o floare puternică.
să plecăm, mi-ai spus
şi-a trebuit să surâd vinovat
am sorbit căldura mâinilor tale
şi-am respirat discret,
fără să sperii aripile
ce-ţi răsăreau din omoplaţi

viața mea este o colecție de banalități
de praf așezat pe cuvinte.
oricât aș încerca, nu ies decât niște gânduri gri.
(m-am trezit devreme, am plecat de acasă, m-am întors,
de fapt ziua a fost pierdută complet, ca și celelalte)
așa că ce pot eu să spun,
cum pot eu să descriu micul gol care-mi stă în capul pieptului
cum mă absoarbe el în fiecare zi, mica mea gaură neagră la purtător,
în care mă prăbușesc senin.
cum să descriu vidul,
nimicul,
zeroul,
absența?
ce imagine ar putea transmite suficient de fidel
această cădere tăcută în care m-am transformat cu totul?

‎Uneori e o tristeţe pe care aş îndrăzni să o numesc dulce.
nu ştiu precis unde îşi are rădăcina această plantă fragilă.
sigur e doar că ea creşte în mine discret şi se arată atât de rar.
e altceva decât obişnuita stare de beznă,
altfel decât ura fără sens care-mi macină, în fiecare zi, creierul.
tristeţea asta seamănă cu o iluminare.
braţele ei sunt generoase şi calde.
mă las în voia ei ca într-un val mătăsos.
E ca o persoană dinăuntrul meu care îmi spune tăcut cât de mult mă iubeşte.
mă înfăşor în această tristeţe şi sper să adorm cu ea.
Adormind, mă cuprinde neliniştea. O voi pierde,
noaptea va fi plină de vise rele.
apele întunecoase ale disperării se vor revărsa în mine din gurile nesuferite al neantului
mă voi trezi din nou în plină mlaştină, absorbit fără scăpare de noroaiele zilei.
Acum, însă, e tristeţea pe care îndrăznesc să o numesc dulce.

detestabila, monotona curgere a ploii,
destinul ţesut de nevăzuta mână.
Tristeţea dementă a luminii, nodul care mă leagă de fiecare zi.
câtă neputinţă adună fiecare secundă, urlet închis în picătura de ploaie.
lumina soarelui,beznă.
rostul nopţii: strălucirea adevărului,
coroană însângerată căzută pe fruntea zilelor.
nu există doi, există unul. nu există unul, există mulţi.
Aceste lacrimi care flutură din aripi, această durere fără ţintă.
ziua şi noaptea, stăpânele mele împresurate de visuri.
Tristeţea oaselor, luminos cântec rănit de cuvinte.
prea puţin aer, atât de multă răsuflare, vreau doar să dorm mai departe.
pleoapele trebuie smulse, translucide au uitat să-şi împlinească datoria
prin ele pătrunde cu lumina deodată spinul acestei dureri.
Monotona curgere a tristeţii, lichefierea durerii, monotona, detestabila ploaie.

aripile acestei inimi s-au făcut un burete de sânge,
peste el va trece buldozerul (sau orice cuvânt al indiferenţei industriale)
şi-l va stoarce
până la sfârşitul zilelor îl va face blânda pulbere ce pluteşte,
mai uşoară decât aerul,
în raza smintită a soarelui.
nu va trăda nimic din această visătoare plutire aspra atingere a zilelor,
cruda candoare a limbii de foc ce străjuieşte porţile impenetrabilului adevăr.
Se strânge acum sângele într-o vorbă ciudată, arsă de tot.
Izvorul cel negru curge întruna, fluturii albi se adună şi beau,
povestea lor zboară cu ei, în locul aripilor, cuvinte.
e nevoie de ape adânci, luminate de soarele rece, acolo, doar, zboară aceste aripi.

Sunt roşcovan, inima-mi iese prin piele,
îţi sap în priviri adăpost, ochii corăbii prin mările zmeurii umblă,
furtuna aceasta lipsită de rost,
alungă din mână vinul mâniei, primeşte visul în dar,
coboară şi liftul, etajul al doilea,
parterul e doar un pahar.

e veşnică umbra şi tare sărutul.
doar stai şi priveşte, e viaţa în sine: umerii tăi în oglindă.
peretele aspru şi iarna aceasta, trădarea ce curge în ceaţă:
doar ele visează

sunt cel mai frumos din oraşul acesta
din oasele mele goale doar fluturii zboară
şi ochii prea verzi se taie albastru
pielea îmi râde cu frunze de laur
ajunge povestea spusă de beznă
(osul de sticlă se umple cu vin)

floarea de plastic arde sub pleoape şi pământul e sterp,
ploile nu mai cad pe aici.
cerul priveşte în sus.
acum, doar poveştile bunilor spun
adevărul ( alzheimer, cel din urmă profet.)