‎Uneori e o tristeţe pe care aş îndrăzni să o numesc dulce.
nu ştiu precis unde îşi are rădăcina această plantă fragilă.
sigur e doar că ea creşte în mine discret şi se arată atât de rar.
e altceva decât obişnuita stare de beznă,
altfel decât ura fără sens care-mi macină, în fiecare zi, creierul.
tristeţea asta seamănă cu o iluminare.
braţele ei sunt generoase şi calde.
mă las în voia ei ca într-un val mătăsos.
E ca o persoană dinăuntrul meu care îmi spune tăcut cât de mult mă iubeşte.
mă înfăşor în această tristeţe şi sper să adorm cu ea.
Adormind, mă cuprinde neliniştea. O voi pierde,
noaptea va fi plină de vise rele.
apele întunecoase ale disperării se vor revărsa în mine din gurile nesuferite al neantului
mă voi trezi din nou în plină mlaştină, absorbit fără scăpare de noroaiele zilei.
Acum, însă, e tristeţea pe care îndrăznesc să o numesc dulce.