am în mine un zâmbet cu gust de ciocolată amară,
aspru şi bun
îmi stă pe buze într-un fel natural şi simplu
e semnul înţelegerii şi-al uşorului reflux interior,
pare sentimentul unui sfârşit,
amestecat cu un soi de ciudă neputincioasă,
ca atunci când nu-ţi aminteşti un vis
minunat

nu ne pasă,
umblăm ca nişte zeităţi obscene,
umăr lângă umăr,
privind cu dispreţ şi înţelegere zbaterea viermilor de mătase,
mai zâmbim,
uneori râdem,
în final îi iubim în felul nostru pervers,
pentru că emană o lumină confuză,
un aer de simpatică neajutorare,
nu ne pasă

cu fălcile mele puternice sfărâm orele şi oamenii,
totul devine făină din care pot să fac pâine amară,
deşi prefer s-o arunc în gunoi cu dispreţ,
râd semeţ şi calc pământul fără să-mi pese,
ca un rege mă ating de leproşi,
sunt rece,
sunt rece, prăbuşit în propria mea perfecţiune,
sunt singur.
doar noaptea, când ochii mei dorm înveliţi de beznă,
lacrimile urcă la suprafaţă
şi se revarsă discret,
de parcă înăuntrul meu ar fi închis un izvor sărat şi cald,
un copil abandonat
de care îmi este ruşine

aroma de scorţişoară
îmi trezeşte o amintire
pe care nu am avut-o vreodată:
subtilul foc interior ce mistuie pielea

ne inundă tandreţea,
ca atingerea unei picături de sevă obrazul fierbinte,
se umple toracele de aerul catifelat al dragostei,
ecoul nebuniei, robust
cântecul aspru al melancoliei
sângele negru curge prin beznă,
discreţia cuvintelor şi poezia îngerilor
liniştea

lumina e pâine gustoasă
pentru îngeri
şi pentru flori,
din firimiturile acestui ospăţ
îmi fac un acoperiş
care lasă ploaia să treacă

pentru moarte nu sunt imagini,
poţi inventa ceva suficient pentru orice spaimă,
dar ei îi este destul numele aspru,
Moarte,
ca un văl tandru,
ca aripa unui fluture negru,
ca sângele curs în praf,
Moarte, îngeraş