Moartea lui Bunny Munro

Ca orice cantautor  respectabil, Nick Cave a lăsat deoparte partiturile şi s-a apucat de scris un roman. I-a ieşit ceva între comedie horror şi predică feministă. Scrisul lui seamănă cumva cu cel al lui Leonard Cohen, dar, pe lângă cea muzicală, asta este încă o comparaţie în detrimentul lui Cave.NickCave-before

Volumul are pe copertă un iepuraş alb cu ochi roşii, genul sinistru care, în filmele horror, bântuie ferestrele luminate de lună, râzând sardonic înainte să-şi pornească drujba supradimensionată. Povestea nu e totuşi despre un iepuraş ci despre Bunny, un comis voiajor cu gropiţe în obraji, o lichea simpatică  dotată cu un libido vulcanic, gata să frigă (pardon!) orice poesesoare de sâni. Faptele de arme ale lui Bunny nu rămân fără urmări: nevastă-sa alege suicidul ca formă de protest şi uite-aşa începe drumul anti eroului nostru spre luciditatea ultimă, aşa cum, desigur, o sugerează chiar numele cărţii. Martorul dezagregării lui Bunny este fiul său de 8 ani, Bunny jr. care, cu perspectiva lui de copil precoce, ne face pe noi, cititorii puritani, să ne dorim un deznodământ cât mai dureros pentru ticălosul de taică-su. Şi deznodământul vine, strângându-se ca un laţ pe gâtul iepuraşului. Până acolo, însă, Bunny rătăceşte prin hăţişurile poftelor şi-ale imaginaţiei, plimbat de fantasmele mereu prezente ale chiloţeilor aurii mulaţi pe funduleţul lui Kylie Minogue şi de rimelul negru şi pervers al lui Avril Lavigne. Femeile pe care le întâlneşte Bunny în periplul său sunt de toate soiurile, iar frenezia erotică îl face pe (anti)erou să sară de la una la alta ca vreun personaj de-al lui Ch. Bukowski, frate de-al lui întru futut şi băut. În paralel cu acţiunea directă se mai întâmplă ceva: televizorul spune povestea unui tip cu mască şi coarne roşii care masacrează femei pe unde le prinde. În final  se dovedeşte că tipul nu purta nici o mască şi că avea coarne autentice: era, deci, Diavolul însuşi – o panaramă de personaj. Lumea cealaltă îi mai transmite lui Bunny un fel de mesaje, prin soţia lui moartă, Libby, care îl bântuie într-un mod destul de indecis. În final, o betonieră portocalie care îl urmărise prin toată cartea reuşeşte să-l accidenteze pe Bunny care-şi conducea destul de neglijent, beat lemn fiind, micul Fiat galben. Moartea i se trage, însă, de la un trăznet care finalizează ce nu reuşise betoniera. Viaţa de apoi nu este, însă, prea calmă. Diavolul îl sodomizează pe Bunny, care apoi ajunge în faţa unui tribunal alcătuit din  victimele sale. Acuzaţia se transformă, însă, în simpatie şi Bunny Munro se vede, cumva, absolvit, chiar dacă a fost un beţiv ticălos. Personajul B.M. este construit după o reţetă care mixează ingrediente din Bukowski ( curvăsăreală, alcoolism, cinism macho) şi din Palahniuk ( vid metafizic, apocalipsă în desfăşurare).

Cartea este simpatică şi e de citit. E prea consistentă, însă, pentru a fi consumată chiar şi în fotoliul comod dintr-o librărie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: