Poveste

Pe când şedea liniştită în camera de la parterul palatului, prinţesa Irina fu întreruptă din citit de un zgomot uşor. Fereastra care dădea în grădina cu trandafiri se deschise uşor şi în cadrul ei apăru un broscoi destul de mare, bubos şi râios de-ţi venea să te ascunzi văzându-l. Prinţesei, însă, nu-i era teamă de astfel de arătări, aşa că se îndreptă spre musafirul nepoftit pentru a-l da de-a berbeleacul înapoi, în ierburile din care venise. Când se apropie mai mult de el, Irina observă că broscoiul ţinea în gură un bec. Îl ţinea de fasung, de parca i-ar fi fost cumva înşurubat. Becul se stingea şi se aprindea aşa cum fac toate becurile înainte să se ardă. Uimită, Irina apucă becul şi îl scoase din gura broscoiului. Mă numesc Marius, se auzi imediat după aceea. Poftim? întrebă Irina nedumerită. Cine a vorbit? Eu, zise broscoiul râios umflându-şi guşa. Eu, Marius! Irina îi băgă repede becul în gură broscoiului, căruia i se bulbucară ochii de surpriză, apoi încercă să îl împingă afară prin fereastră. Marius se opinti cât putu şi rămase înăuntru. Becul lumina puternic, de parcă efortul broscoiului ar fi generat curent electric. Becul se arse cu o pocnitură, fără să se spargă. Speriată, prinţesa Irina făcu un pas înapoi şi îl văzu pe broscoi scoţându-şi din gură becul ars. După ce studie obiectul pe toate părţile, arătarea începu să orăcăie trist. Cum o să-mi mai luminez acum drumul spre casă? spuse cu voce stinsă broscoiul. Eu n-am mai văzut broaşte care să vorbească, spuse Irina. Atunci uită-te bine la mine, spuse Marius supărat. Părinţii tăi au fost tot broaşte? întrebă prinţesa. Din păcate, nu. Cel puţin nu tatăl meu. Mama a murit la naşterea mea, aşa că despre ea nu pot spune nimic sigur. Dar tu ai fost dintotdeauna broscoi? Sigur că nu am fost mereu aşa, spuse Marius. Eu sunt un prinţ. Tatăl meu este Împăratul Roşu iar eu am ajuns în starea asta după ce am fost vrăjit de cea mai rea zgripţuroaică din lume. Urât te-a mai făcut, îi spuse cu sinceritate Irina. Să ştii că eu nu te pup, dacă de asta ai venit aici. De ce să mă pupi? întrebă broscoiul. Păi aşa e de obicei povestea. Nu sunt sigur că asta este soluţia. Cel mai trist este, însă, că mi s-a ars becul. Cu el îmi luminam calea. Dar de ce trebuie să-ţi luminezi calea când soarele este sus pe cer? A, când soarele luminează îl sting. Înseamnă că umbli foarte mult noaptea, continuă Irina. Nu, noaptea dorm buştean, zise Marius. Uneori, dorm şi ziua. Sunt foarte somnoros. Atunci, tot nu înţeleg de ce ţii becul ăla în gură. Exact, zise Marius. Aş vrea, dacă nu te superi, să-mi aduci un alt bec, unul bun. Bine, spuse Irina şi deşurubă becul economic de la o veioză. Când se întoarse spre Marius văzu că acesta, ostenit, adormise. Bietul de el, spuse Irina. Îl luă de pe pervaz şi îl aşeză pe o pernă. Broscoiul nici nu tresări.

4 responses to this post.

  1. Posted by june song on 19/01/2010 at 20:28

    Salvia?

    Răspunde

  2. Posted by hazzo on 19/01/2010 at 20:29

    Silvia!

    Răspunde

  3. Posted by Danac on 20/01/2010 at 22:39

    There are old stories of frogs becoming beautiful princes. In my own experience just the opposite happens: beautiful princes you bring home and overnight, in the morning, you find there is a frog!😛

    Răspunde

  4. Posted by Alexa on 21/01/2010 at 22:26

    daca becul nu emana lumina violet, degeaba…🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: