Cred pentru că e absurd

Tu nu știi, mi-a zis, cu o directețe care până atunci nu ieșise la suprafață, și care aproape m-a surprins, tu nu știi ce e dragostea! Dragostea nu e pentru noi, pentru oameni, poate par gongoric spunându-ți asta, dar dragostea nu e ceva la îndemâna noastră. Cum, atunci, de-o întreagă istorie oamenii nu fac decât să împletească povestea unei iluzii, și am văzut sângele colorându-i obrajii și pupilele negre mărindu-se amenințător și candid deopotrivă spunând aceste cuvinte, cum, oamenii împletesc o iluzie? Așa mi se pare, am răspuns, întorcându-mi privirea, jenat cumva de reacția ei violentă, de parcă aș fi fost prins furând ceva de preț, și nu doar mi se pare, așa este, gândește-te numai, dragostea trebuie să fie inima flăcării, miezul ardent al omului, ori ceea ce tu numești dragoste, tu și toți cei care mai credeți în această superstiție, nu este decât fantasma provenită din învolburarea viscerelor, amestecul fără noimă al umorilor, teribila joacă a instinctelor de orice fel. Și-a plecat privirea căutând parcă sprijinul unei făpturi nevăzute ce s-ar fi putut ascunde pe vârfurile pantofilor ei, vreun sufleur angelic inexistent, apoi m-a privit de parcă ochii nu erau ai ei, așa de ciudată îi era privirea, atunci, poate știi să-mi spui de ce există oameni care stau împreună, fericiți, o viață întreagă, ceea ce îi ține laolaltă nu este, oare, exact sentimentul pe care tu îl desființezi cu atâta ușurință? Aș putea să-ți răspund simetric, vorbindu-ți despre nenumăratele cupluri nefericite care din rațiuni neștiute aleg să rămână împreună, dar am să-ți propun altă cale, cea pe care tu însăți ai deschis-o numind dragostea sentiment, ceea ce ea cu nici un chip nu este, nu o confunda cu diferitele forme de afectivitate care, prin intensificare temporară, dau senzația că și-ar fi modificat substanța însăși și că ar fi reușit ceea ce alchimiștii înșiși n-au putut, transformând, adică, materia ignobilă a afectivității firești în aurul suprafiresc al dragostei, care e doar un nume al infinitului. M-a ascultat în tăcere, apoi a concluzionat cu ceea ce suna aproape ca o întrebare: atunci, cuvântul dragoste ce denumește. nu mai mult decât o biată iluzie, am spus și îndată am simțit un gust de fiere urcându-mi din gâtlej, de parcă însuși corpul meu ar fi protestat înaintea unei idei atât de aberante. dar dragostea reală, cea pe care tu o consideri reală, infinitul despre care vorbești, există cu adevărat sau este tot o iluzie, cea mai înaltă formă a sărmanelor afecte, ignobile, ca să te citez. Nu știu, am răspuns, sper doar că există, altminteri nimic nu ar avea sens, dar ce sens găsești în ceva ce nu ai experimentat și, mai ales, nu poți experimenta? Îmi închipui doar, îmi permit luxul ăsta, îmi închipui că, uneori, din motive care ne scapă, dragostea se strecoară neobservată, neștiută, neînțeleasă, în oasele vreunui ales care habar n-are ce i se întâmplă. ce rost are, atunci, toată povestea, dacă nimeni nu știe? îmi permit, mai departe, și luxul de a crede că există un rost în toată această poveste. dar e absurd! de aceea cred

2 responses to this post.

  1. Posted by zuanda on 08/06/2010 at 21:30

    Crede si nu cerceta..:)

    Răspunde

  2. Posted by sorinadavid on 28/06/2010 at 07:08

    pe postul asta il citesc diseara, ca-i lung si n-am timp…iti zic eu daca e absurd sau nu, dupa lecturare…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: