Solidaritate şi băşcălie în Ţara măgarilor

Cuvântul solidaritate mă trimite firesc la Solidaritatea poloneză, uimitoarea mişcare sindicală apărută la Gdansk, în 1980, sub conducerea lui Lech Walesa. Dincolo de conjunctura istorică şi politică, rămâne povestea splendidă a unor oameni, altminteri separaţi radical de ideile politice sau de statutul social, care s-au coalizat într-un moment important pentru naţia lor. Ecourile solidarităţii poloneze se observă şi astăzi în simplul fapt că, dintre ţările fostului bloc sovietic, Polonia este singura care traversează criza economică fără să fi intrat în recesiune.
La polul opus se află România. În context valah, cuvântul solidaritate stârneşte hohote de râs. Ţara măgarilor ( vezi Zeletin) delatori a azvârlit demult la groapa de gunoi a istoriei onorabilul concept. Distanţa frustă dintre purtătorii de mapă şi mânuitorii de sapă, prăpastia care separă „clasa” gânditoare de cea muncitoare, în sfârşit, mai recent, zidul impenetrabil dintre cei îmbogăţiţi de Stat şi cei sărăciţi de aceeaşi teribilă stihie, au făcut din România o mizerie.
România nici nu putea fi altfel. E suficient să mă gândesc la mineriada din 1990 de care, deşi ne despart două decenii, suntem, totuşi, atât de aproape prin reacţii. Atunci, pe lângă bătăile groaznice pe care reprezentanţii cei mai de soi ai muncitorimii le-au administrat cu îndârjire tuturor celor care erau sau doar păreau intelectuali pentru că aveau blugi, ochelari şi barbă, s-au mai petrecut nişte fapte de arme. Îndemnaţi de preşedintele României, minerii au „curăţat” Universitatea. Au început cu studenţii, pe care, după ce i-au bătut temeinic, i-au azvârlit în fântâna din faţa Universităţii. În faza următoare au fost devastate sălile de curs, laboratoarele şi, pentru că aici voiam să ajung, agenţii noii purităţi morale au urinat pe cărţile aruncate din biblioteci. Transparent simbol, aş zice, această întâlnire oribilă dintre mizerie şi raţiune.
Duşmănia de clasă dintre muncitori şi intelectuali, în fapt doar o faţetă a războiului tuturor cu toată lumea, subzistă până acum, într-o vreme în care clasicele clase marxiste par să-şi fi şters contururile. Neputinţa de a solidariza într-un proiect profesorii şi agricultorii, de exemplu, lipsa de respect reciproc şi incapacitatea de a ne imagina o viaţă comună ne distrug. Închipuiţi-vă, ca exerciţiu, cum ar arăta dl. Andrei Pleşu ca purtător de cuvânt al nemulţumiţilor la vreo manifestaţie din Piaţa Victoria. Sau pe dl. Liiceanu ca reprezentant al muncitorilor de la Uzinele Dacia. Nu-i aşa că vă umflă râsul? Humorul, ce-i drept, nu ne-a lipsit niciodată.
Senzaţia mea, lipsită de umor, evident, este că vom ieşi din paradigma mineri- care- urinează- pe- cărţi atunci când imaginea dlui. Pleşu în fruntea pensionarilor ni se va părea nu penibilă, ci firească.
Până la acea improbabilă întâmplare, însă, rămânem cu băşcălia noastră cea de toate zilele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: