Cine pe cine mănâncă?

Într-o zi însorită, spre ora prânzului, umblam ca orice bărbat obişnuit, prin oraş, nu fără sens, desigur, ci deplasându-mă, cum s-ar spune, între cele două sau trei slujbe ( sau pasiuni, sau femei, sau manii, cine ar mai putea să le numească potrivit?) ale mele. Ştiam că, fără voia mea, greaţa dinăuntru îşi întipărise nemiloasă desenul pe chipul meu şters, dar continuam să merg, împins din spate nu atât de vântul rizibilei speranţe cât de familiara povară a obişnuinţei. Mergeam, deci, ca un automat uman, nu cu totul lipsit de umanitate, însă, cu spatele drept şi judecata strâmbă, aşa cum se cuvine să fie un bărbat ca mine. Strada pe care mă purtam astfel nu era din păcate pustie ci plină de popor. La mese, pe stradă, stăteau înşiraţi, ca la expoziţie, clienţii fideli magazinaşelor cu mâncare infectă prăsite prin centrul oraşului. De câte ori trec pe acolo fac greşeala de a căuta să le văd acelor oameni chipurile, mirat fără abatere că ei arată ca mine sau, de multe ori, mai bine. Inocenţa gurilor lor pline de viitorul rahat mă lasă mereu visător şi decis vegetarian. De data asta a fost mai rău. La o masă zăceau trei femei. Poate exagerez folosind acest apelativ, dar aveau păr lung şi creţ şi sâni, dacă nu cumva stomacele lor or fi suferit vreo mutaţie. Oricum ar fi fost, însă, domnişoarele nu erau deloc slabe. Nu spun că nu erau filiforme, spun că nu erau slabe, în mod categoric nu! şi-aş îndrăzni să afirm că această determinare estetică era hotărâtoare în ansamblul existenţei lor. Zăceau, deci, cele trei femei şi serveau masa, ca să folosesc un eufemism. Desigur că nu m-aş fi mirat să fi servit masa efectiv, la propriu, dar nu era cazul. Ele erau civilizate şi mâncau altceva, un fel de hrană clasică. Nu ştiu, să fi fost greaţa mea de vină, să-mi fost imaginaţia flamboaiată de prea puţinele ore de somn? Experienţa a fost la nivelul de sus al delirului. Am avut senzaţia că shaorma aia e vivantă şi că, în realitate, ea e cea care o devorează pe femeia aceea. Între cele două era genul de simbioză care amestecă regnurile, astfel încât nu mai ştii cine pe cine iubeşte sau cine pe cine devorează. Am trecut repede, fără să fiu lămurit dacă shaorma aia era mâncată ori o mânca pe proprietara ei. Oricum ar fi fost, însă, bine nu era pentru niciuna. Acum, în acest moment, beau mult fresh de grefuri. E doar o metodă de supravieţuire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: