în verile adolescenţei şi copilăriei, plăcerea de a înota în larg, într-o nebunie a întrecerii: cine are curaj să ajungă cel mai departe. nu contau stilul şi viteza, importantă era distanţa de mal. prietenii mei renunţau pe rând, din cauza oboselii sau a fricii. nu era simplu să stai suspendat în apa translucidă şi să vezi umbrele prelingându-se pe stâncile scufundate, ca nişte animale acvatice agresive. oboseam, dar nu-mi era teamă. n-am renunţat niciodată. am înotat până când am rămas singur, de fiecare dată. nu făceam asta din vreo tâmpită ambiţie masculină. voiam, pur şi simplu, să fiu singur cu ea. când distanţa mi se părea satisfăcător de mare, stăteam câteva minute pe spate, relaxat, privind soarele prin ochii aproape închişi. apa, prietenoasă, îmi mângâia umerii şi picioarele. apoi, după destulă odihnă, trăgeam aer în piept şi mă scufundam, încercând să ajung la stânci. la prima încercare îmi pocneau periculos urechile. ieşeam la suprafaţă ameţit, respirând lacom. după jumătate de minut, o nouă scufundare. de data asta ajungeam cu varfurile degetelor pe stâncile gălbui, pline de ierburi verzi şi melci rapana. întârziam acolo câteva secunde, până simţeam că-mi explodează plămânii. a treia oară mă scufundam decis, senzaţia mea era că sunt o săgeată care zboară nestingherită prin aer. de data asta ajungeam cu abdomenul pe stâncă şi rămâneam lipit de ea, ca o pisică de mare uriaşă, ascultând fascinat sunetul profund al apei. de fiecare dată mi-am dorit să nu mai ies la suprafaţă. în sfârşit, învins de nevoia plămânilor, urcam spre graniţa luminoasă a apei, privind soarele lichefiat şi verde. înotam apoi spre mal, nerăbdător să mă aşez pe una din stâncile fierbinţi, sleit de putere, pentru o jumătate de oră de viaţă terestră.