lumina arzătoare ne sărută obrajii
prea obosiţi să mai simtă
şi stăm încuiaţi în cămara spaimei,
chirciţi de frig şi durere,
înfometaţi,
cu ochii privind pe ferestra minciunii
în aşteptarea pâinii.
arse de ruşinea cuvintelor,
buzele cu gust de cenuşă
visează că sărutul e o ţară străină

Anunțuri

în verile adolescenţei şi copilăriei, plăcerea de a înota în larg, într-o nebunie a întrecerii: cine are curaj să ajungă cel mai departe. nu contau stilul şi viteza, importantă era distanţa de mal. prietenii mei renunţau pe rând, din cauza oboselii sau a fricii. nu era simplu să stai suspendat în apa translucidă şi să vezi umbrele prelingându-se pe stâncile scufundate, ca nişte animale acvatice agresive. oboseam, dar nu-mi era teamă. n-am renunţat niciodată. am înotat până când am rămas singur, de fiecare dată. nu făceam asta din vreo tâmpită ambiţie masculină. voiam, pur şi simplu, să fiu singur cu ea. când distanţa mi se părea satisfăcător de mare, stăteam câteva minute pe spate, relaxat, privind soarele prin ochii aproape închişi. apa, prietenoasă, îmi mângâia umerii şi picioarele. apoi, după destulă odihnă, trăgeam aer în piept şi mă scufundam, încercând să ajung la stânci. la prima încercare îmi pocneau periculos urechile. ieşeam la suprafaţă ameţit, respirând lacom. după jumătate de minut, o nouă scufundare. de data asta ajungeam cu varfurile degetelor pe stâncile gălbui, pline de ierburi verzi şi melci rapana. întârziam acolo câteva secunde, până simţeam că-mi explodează plămânii. a treia oară mă scufundam decis, senzaţia mea era că sunt o săgeată care zboară nestingherită prin aer. de data asta ajungeam cu abdomenul pe stâncă şi rămâneam lipit de ea, ca o pisică de mare uriaşă, ascultând fascinat sunetul profund al apei. de fiecare dată mi-am dorit să nu mai ies la suprafaţă. în sfârşit, învins de nevoia plămânilor, urcam spre graniţa luminoasă a apei, privind soarele lichefiat şi verde. înotam apoi spre mal, nerăbdător să mă aşez pe una din stâncile fierbinţi, sleit de putere, pentru o jumătate de oră de viaţă terestră.

e obositor să te conversezi mereu cu propriul tău creier,
cel mai bine e să-l înlocuieşti cu o,
să zicem,
magnolie,
una din soiul celor
roz
pentru că ele,
magnoliile,
te plimbă unde vor
cu aroma unui cuvânt,
cu picătura parfumată a sevei dulci
cu nervurile lor discrete,
magnoliile
fac asta în mod natural,
fără efort
aşa cum şi farmecul lor
se răspândeşte prin aer
şi face ca totul
să aibă un gust plăcut
de migdale

într-o zi suferi o iluminare,
una reală, în sensul propriu al cuvântului,
te umpli de lumină, de Har,
spuneţi-i cum vreţi,
te umpli
de linişte,
de sens,
de bucurie,
vezi cum oamenii, cuvintele şi lucurile
îşi schimbă înfăţişarea
de parcă şi-ar îmbrăca hainele de sărbătoare,
simţi că îţi creşte în torace, cam prin dreptul inimii, o sferă de foc,
o energie fericită,
fără început şi, probabil, fără final,
te simţi vindecat, înzdrăvenit,
ieşit dintr-o boală care te măcina de la terminarea copilăriei,
ai de-a face cu marile concepte, la modul fizic:
Iubirea,
Pacea,
Armonia,
eşti în centrul spiritual al universului,
bun,
treci prin toate astea şi eşti
luminos,
schimbat,
metamorfozat,
dar este o problemă, poate minoră,
cum faci să porţi în tine toate astea,
cum negociezi atingerea geniului cu
rahatul cotidian,
cu grijile care macină până şi pietrele,
cum împaci Lumina cu troleibuzul 43,
Harul cu Poşta Română,
Pacea cu flegmele şi căcaţii de câine de pe trotuar,
Armonia cu întreţinerea apartamentului sau cu veceul înfundat,
cum?

în verile copilăriei şi adolescenţei, plăcerea nebună de a sta în bătaia valurilor uriaşe. nepăsarea totală, rostogolirea periculoasă pe malul plin de pietre şi scoici tăioase. plăcuta sufocare, strania întâlnire cu aerul, vertijul. părul plin de nisip şi alge, usturimea sutelor de tăieturi, gustul sărat al apei tulburi. soarele strălucind foarte departe, bubuitul surd al pietrelor dizlocate din mal. senzaţia de dispariţie a timpului. mobilizarea tendoanelor şi a muşchilor, saltul eliberator în primul val care merită înfruntarea. zborul subacvatic, cu nisipul aspru zgâriindu-mi pieptul, mişcarea ordonată a mâinilor şi picioarelor. pe spate, apoi, în apă, respirând adânc. soarele violent, uscându-mi pielea feţei.

zilele întunecoase îţi oferă privilegiul de a observa scintilaţia discretă ce însoţeşte particulele gri de aer. lumina secretă care străbate materia este întunecată de soare. obscuritatea, abia, stoarce adevărata lumină din lucruri. pentru acurateţea observaţiei, privirea este insuficientă. e nevoie de o operaţiune chirurgicală riscantă. una din propuneri sună aşa: se desface toracele. se ia un motan blând şi se introduce sub coaste, lângă inimă. toracele se inchide la loc, cu grija de a lăsa deschis un spaţiu infim, necesar pentru respiraţie. în mod natural, motanul se va încolăci pe inimă şi va începe să toarcă. astfel încălzită, inima se va trezi din somn. inima îşi va deschide ochii şi va cere de mâncare. hrana inimii este, însă, rară. atunci va apărea un oribil sentiment de disperare. motanul îl va domoli cu energia lui pisicească. inima, înfometată şi calmă, va găsi drumul spre hrană. va culege din arborele clarobscurului obiectele şi le va decoji ca pe nişte nuci. le va sparge coaja groasă şi prăfuită şi va extrage din ele lumina. va sorbi acest nectar şi se va umple, la rândul ei, de lumină. acesta, însă, este privilegiul oferit de zilele întunecoase, aşa, ca acum.

şi varianta italiană propusă de Pietro Scarpulla

„le giornate buie ti offrono il privilegio di osservare lo scintillio discreto che accompagna le particelle grigie di aria. la luce secreta che attraversa la materia è offuscata dal sole. l’oscurità spilla appena la vera luce dalle cose. Per l’accuratezza dell’osservazione, lo sguardo è insufficiente. è necessaria una rischiosa operazione chirurgica. una proposta suonerebbe in questo modo: s’apre il torace. si prende un gatto docile e si introduce sotto le costole, accanto al cuore. si rimette a posto il torace, avendo cura di lasciare aperto uno spazio infimo, necessario alla respirazione. con naturalezza, il gatto si accoccolerà sul cuore e comincerà a fare le fusa. così scaldato, il cuore si desterà dal sonno. il cuore schiuderà gli occhi e chiederà da mangiare. il cibo del cuore è, però, raro. allora apparirà un orribile sentimento di disperazione. il gatto lo placherà con la sua energia gattesca. il cuore, affamato e calmo, troverà la strada al cibo. coglierà dall’albero del chiaroscuro gli oggetti e li sbuccerà come noci. spaccherà il guscio grosso e polveroso e ne estrarrà la luce. sorbirà questo nettare e a sua volta si riempirà di luce. questo, però, è il privilegio offerto dalle giornate buie, così com’è adesso.”

Am visat că evadam dintr-o groapă comună,
de mine era legat cu sârmă ghimpată
cadavrul unei femei, sau ce mai rămăsese
din el, după patru zile, în afară de putoare,
urcam încăpăţânat scările unui bloc cu zece etaje,
atât doar că trebuia să calc peste paturile
şi peste mesele mizerabile ale unor oameni
înghesuiţi ca nişte viermi fără speranţă,
urcam şi mirosul cadavrului îmi înţepa retina,
aşa că degeaba încercam să văd dacă sus mă aşteaptă ceva,
măcar o gură de aer curat, dacă nu cerul, măcar atât,
urcam şi nu vedeam decât ceaţa, probabil oglindea dezolarea,
mă miram, doar, urcând voiniceşte, că mă ţin picioarele,
ba, uneori, glumeam cu cei peste care treceam grăbit.