am în mine un zâmbet cu gust de ciocolată amară,
aspru şi bun
îmi stă pe buze într-un fel natural şi simplu
e semnul înţelegerii şi-al uşorului reflux interior,
pare sentimentul unui sfârşit,
amestecat cu un soi de ciudă neputincioasă,
ca atunci când nu-ţi aminteşti un vis
minunat

nu ne pasă,
umblăm ca nişte zeităţi obscene,
umăr lângă umăr,
privind cu dispreţ şi înţelegere zbaterea viermilor de mătase,
mai zâmbim,
uneori râdem,
în final îi iubim în felul nostru pervers,
pentru că emană o lumină confuză,
un aer de simpatică neajutorare,
nu ne pasă

cu fălcile mele puternice sfărâm orele şi oamenii,
totul devine făină din care pot să fac pâine amară,
deşi prefer s-o arunc în gunoi cu dispreţ,
râd semeţ şi calc pământul fără să-mi pese,
ca un rege mă ating de leproşi,
sunt rece,
sunt rece, prăbuşit în propria mea perfecţiune,
sunt singur.
doar noaptea, când ochii mei dorm înveliţi de beznă,
lacrimile urcă la suprafaţă
şi se revarsă discret,
de parcă înăuntrul meu ar fi închis un izvor sărat şi cald,
un copil abandonat
de care îmi este ruşine

aroma de scorţişoară
îmi trezeşte o amintire
pe care nu am avut-o vreodată:
subtilul foc interior ce mistuie pielea

ne inundă tandreţea,
ca atingerea unei picături de sevă obrazul fierbinte,
se umple toracele de aerul catifelat al dragostei,
ecoul nebuniei, robust
cântecul aspru al melancoliei
sângele negru curge prin beznă,
discreţia cuvintelor şi poezia îngerilor
liniştea

lumina e pâine gustoasă
pentru îngeri
şi pentru flori,
din firimiturile acestui ospăţ
îmi fac un acoperiş
care lasă ploaia să treacă

pentru moarte nu sunt imagini,
poţi inventa ceva suficient pentru orice spaimă,
dar ei îi este destul numele aspru,
Moarte,
ca un văl tandru,
ca aripa unui fluture negru,
ca sângele curs în praf,
Moarte, îngeraş

lumina arzătoare ne sărută obrajii
prea obosiţi să mai simtă
şi stăm încuiaţi în cămara spaimei,
chirciţi de frig şi durere,
înfometaţi,
cu ochii privind pe ferestra minciunii
în aşteptarea pâinii.
arse de ruşinea cuvintelor,
buzele cu gust de cenuşă
visează că sărutul e o ţară străină

în verile adolescenţei şi copilăriei, plăcerea de a înota în larg, într-o nebunie a întrecerii: cine are curaj să ajungă cel mai departe. nu contau stilul şi viteza, importantă era distanţa de mal. prietenii mei renunţau pe rând, din cauza oboselii sau a fricii. nu era simplu să stai suspendat în apa translucidă şi să vezi umbrele prelingându-se pe stâncile scufundate, ca nişte animale acvatice agresive. oboseam, dar nu-mi era teamă. n-am renunţat niciodată. am înotat până când am rămas singur, de fiecare dată. nu făceam asta din vreo tâmpită ambiţie masculină. voiam, pur şi simplu, să fiu singur cu ea. când distanţa mi se părea satisfăcător de mare, stăteam câteva minute pe spate, relaxat, privind soarele prin ochii aproape închişi. apa, prietenoasă, îmi mângâia umerii şi picioarele. apoi, după destulă odihnă, trăgeam aer în piept şi mă scufundam, încercând să ajung la stânci. la prima încercare îmi pocneau periculos urechile. ieşeam la suprafaţă ameţit, respirând lacom. după jumătate de minut, o nouă scufundare. de data asta ajungeam cu varfurile degetelor pe stâncile gălbui, pline de ierburi verzi şi melci rapana. întârziam acolo câteva secunde, până simţeam că-mi explodează plămânii. a treia oară mă scufundam decis, senzaţia mea era că sunt o săgeată care zboară nestingherită prin aer. de data asta ajungeam cu abdomenul pe stâncă şi rămâneam lipit de ea, ca o pisică de mare uriaşă, ascultând fascinat sunetul profund al apei. de fiecare dată mi-am dorit să nu mai ies la suprafaţă. în sfârşit, învins de nevoia plămânilor, urcam spre graniţa luminoasă a apei, privind soarele lichefiat şi verde. înotam apoi spre mal, nerăbdător să mă aşez pe una din stâncile fierbinţi, sleit de putere, pentru o jumătate de oră de viaţă terestră.

e obositor să te conversezi mereu cu propriul tău creier,
cel mai bine e să-l înlocuieşti cu o,
să zicem,
magnolie,
una din soiul celor
roz
pentru că ele,
magnoliile,
te plimbă unde vor
cu aroma unui cuvânt,
cu picătura parfumată a sevei dulci
cu nervurile lor discrete,
magnoliile
fac asta în mod natural,
fără efort
aşa cum şi farmecul lor
se răspândeşte prin aer
şi face ca totul
să aibă un gust plăcut
de migdale